Cele o sută de zile: Diferență între versiuni

Cele o sută de zile reprezintă perioada dintre revenirea lui Napoleon Bonaparte la Paris, la data de 20 martie 1815, din exilul său pe insula Elba şi revenirea pe tron a lui Ludovic al XVIII-lea, la 8 iulie 1815. În acest timp s-a derulat Războiul celei de-a Şaptea Coaliţii, constând în operaţiunile militare care au avut loc în Belgia de astăzi şi în nord-estul Franţei; în nordul Italiei şi în Regatul Neapolelui în anul 1815. Acest conflict a opus trupele Coaliţiei armatelor franceze comandate de împăratul Napoleon I, iar după abdicarea acestuia pe 22 iunie 1815, de mareşalul Davout. Înfrângerea franceză decisivă de la Waterloo şi apoi invazia trupelor Coaliţiei au adus „A doua Restauraţie franceză”.

După prima abdicare a împăratului (1814), Franţa s-a reîntors la monarhia Bourbonilor, Napoleon fiind exilat în insula mediteraneană Elba. El a rămas în contact cu o serie de oameni politici din Franţa şi deci a fost mereu la curent cu desfăşurarea evenimentelor din ţară. Informat pe această cale despre nemulţumirea crescândă a populaţiei faţă de noul rege, Ludovic al XVIII-lea şi de regimul său, Napoleon evadează din insula Elba şi se întoarce în Franţa la începutul lui martie 1815, la doar 11 luni după prima sa abdicare. În drumul său spre Paris, fostul suveran nu se confruntă cu o opoziţie hotărâtă, trupele trimise în întâmpinarea sa pentru a-l aresta, raliindu-se fostului lor comandant. La fel vor face şi majoritatea generalilor importanţi şi o serie de mareşali^[1].

Ajuns la Paris, Napoleon este nevoit să se confrunte cu serie de probleme majore, consecinţe directe ale ultimelor ordonanţe răzbunătoare^[2] transmise de Ludovic al XVIII-lea, chiar înainte de a părăsi teritoriul francez. Prima ordonanţă pur şi simplu desfiinţa armata, făcând rechemarea sub arme anevoioasă şi controversată, iar cea de-a doua interzicea să i se plătească impozit lui Napoleon, catalogat drept „uzurpator”. Mai mult decât atât, suveranul detronat îşi aduce contribuţia sa la subminarea unei eventuale păci europene, scriindu-i împăratului austriac în termenii următori: „N-am aflat la trupele noastre decât nerăbdarea de a merge să servească un şef al cărui nume le aminteşte şi pare să le promită încă alte cuceriri şi devastări în Europa”^[2].

Astfel, pe plan militar, situaţia Împăratului era critică: aliaţii^[3] sunt hotărâţi să îl elimine definitiv şi mobilizează aproape un milion de oameni pentru a invada Franţa. Astfel, 85 000 de soldaţi austrieci şi piemontezi se aflau în Italia de nord şi centrală; 168 000 de soldaţi ruşi urmau să fie trimişi în Germania centrală, pentru a întări armata de 225 000 de austrieci şi germani, masată de-a lungul Rinului pentru a ameninţa Alsacia. Probabil forţa cea mai avansată ca stadiu de pregătire de luptă era armata anglo-aliată din Belgia, estimată la 94 600 oameni condusă de Ducele de Wellington, general pe care nimeni nu reuşise să îl învingă decisiv, armata combinată fiind formată din englezi, olandezi şi soldaţi din Hanovra şi Nassau. La fel de pregătiţi erau cei 123 000 de prusaci comandaţi de mareşalul Blücher, cantonaţi tot în Belgia, ceva mai la nord. Un alt Corp de armată prusac de 26 200 de oameni se afla în rezervă^[4].

În acest context, în linii mari, strategia generală a lui Napoleon era:

• 14 400 de oameni (organizaţi în două armate „ale Pirineilor”) ar fi trebuit să oprească o eventuală, dar improbabilă invazie spaniolă dinspre sud-vest;
• mareşalul Suchet^[5] cu 23 100 de oameni trebuia să întârzie avansul austro-piemontezilor dinspre sud-est;
• mareşalul Brune, cu 5 500 de oameni, trebuia să apere Marsilia şi coasta de sud împotriva unei debarcări engleze;
• generalul Rapp cu 23 100 de oameni, urma să aibă o misiune de observaţie a forţelor austro-ruse, în caz că acestea ar fi ameninţat să treacă Rinul^[6].
• generalul Lamarque, un expert al războiului de gherilă, cu 10 000 de oameni, avea rolul de a pune capăt revoltei regaliste din Vendée.^[7]
• alte forţe erau detaşate în garnizoane pentru a apăra diverse obiective şi zone, ceea ce însemna că lui Napoleon îi rămâneau circa 128 000 de oameni („Armata Nordului”), pe care intenţiona să îi comande personal pentru a ataca forţele anglo-aliate şi prusace din Belgia^[6]. Sub comanda sa, Împăratul urma să aibă 5 mareşali: Ney (rechemat în ultimul moment pentru a comanda una din aripile armatei), Soult (desemnat într-un rol nou pentru el, acela de şef de Stat Major - denumit Maior General), Grouchy (recent numit mareşal, urma să fie comandantul unei aripi), Mortier (comandantul Gărzii) şi Lefebvre (inspector general al Armatei Nordului, eventual şef de Corp). Ultimii doi nu au putut participa din diferite motive la campanie, pierderea de ultim moment a lui Mortier (din cauza unei crize de sciatică), fiind destul de gravă^[8]. Dr. David Chandler opinează că Napoleon nu i-a folosit în mod deliberat pe unii dintre cei mai competenţi mareşali pentru a culege el însuşi toţi laurii unei victorii importante; cu toate acestea, Andrew Roberts argumentează împotriva acestei teze^[9].

Un aliat neaşteptat şi preţios pentru Împărat ar fi putut să fie regatul Neapolelui, condus de generalul francez Joachim Murat. Cumnat al lui Napoleon, "întâiul cavalerist al Europei" îi datora tronul şi titlurile nobiliare Împăratului dar atitudinea sa duplicitară a adormit vigilenţa aliaţilor, reuniţi în cadrul Congresului de la Viena şi astfel Murat a ajuns să îşi păstreze regatul, după prima abdicare, din 1814^[10]. Cu toate acestea, la începutul lui 1815 la Congresul de la Viena se punea în discuţie în mod serios înlăturarea lui Murat de pe tronul napolitan. Odată cu revenirea Împăratului, Murat a decis să se alăture fostului său suveran. La 30 martie 1815, Murat lansează un apel pentru unitatea Italiei, lansând o ofensivă precipitată împotriva trupelor austriece din Italia, într-un moment în care Napoleon încă spera să convingă o parte din ţările Coaliţiei să accepte revenirea sa pe tron. Ofensiva Murat a spulberat orice şansă ca acest lucru să se întâmple. Într-o primă fază, ofensiva napolitană are succes şi Murat ocupă Roma, Florenţa şi Bologna, slab apărate. Însă, odată cu sosirea în zonă a unei puternice armate austriece, Murat este înfrânt la Ochiobello (9 aprilie) şi apoi spulberat la Tolentino (2 mai). Pierzându-şi regatul, Murat se reîntoarce în Franţa, sperând ca Împăratul să îi ierte dezertarea din 1813 şi să îl recheme. Acest lucru nu avea să se întâmple, deoarece pierduse definitiv încrederea Împăratului francez^[10].

Napoleon intenţiona să contrabalanseze avantajul numeric al aliaţilor prin tactici de diversiune menite să aducă aceste forţe în situaţia de a se lupta separat şi nu ca o armată unică iar împăratul ştia că trebuie să se ocupe mai întâi de armata anglo-aliată şi prusacă din Belgia actuală, după care ar fi urmat să se îndrepte asupra austriecilor şi ruşilor. Cu abilitatea sa obişnuită, împăratul trece graniţa şi dă peste cap strategia aliată. Şi acest lucru s-a datorat faptului că Împăratul a reuşit să se interpună între cele două armate, lăsându-le acestora puţine opţiuni, deoarece liniile de comunicaţie engleze erau spre mare, deci spre vest iar ale prusacilor erau spre est. Pe data de 15 iunie, în zori, chiar la începutul manevrei franceze, Împăratul se confruntă cu un eveniment grav: trădarea generalului Bourmont, care trece de partea aliaţilor, împreună cu o parte din statul său major. Bourmont le predă acestora ordine de marş, starea precisă a efectivelor dar nu le poate prezenta nici o informaţie esenţială, ştiindu-se deja că francezii au trecut la atac^[11]. În aceste condiţii, manevra Împăratului expunea cele două armate la riscul de a le fi tăiate liniile de comunicaţie, cu efecte catastrofale pentru o armată. Astăzi, această operaţiune este cunoscută sub numele de „Manevra Charleroi”, o mişcare strategică genială^[12], deseori citată printre marile manevre din istoria militară^[13]. Planul Coaliţiei cataloga ofensiva franceză drept improbabilă şi nu anticipase posbilitatea ca francezii să aleagă ca rută drumul dificil prin Charleroi. Feldmareşalul Blücher îi scrie pe 14 iunie soţiei sale: „Vom intra în curând în Franţa. S-ar putea să mai rămânem aici un an căci Bonaparte nu ne va ataca”. De asemenea, Wellington scrie, în aceeaşi zi la Londra, raportând că va ataca la sfârşitul lunii.^[14]. Totuşi, francezii au ales exact această rută dificilă dar care le-a permis să se interpună între cele două armate inamice, spre surprinderea totală a Ducelui de Wellington.

Ducele de Wellington, aflat pe data de 15 la balul Ducesei de Richmond, află despre manevra napoleoniană şi exclamă: „Dumnezeule, Napoleon m-a păcălit! A câştigat 24 de ore de marş asupra mea.”^[15]. Napoleon îşi împarte armata în trei: aripa stângă sub comanda lui Ney, cea dreaptă sub comnda lui Grouchy, iar centrul (Garda şi Corpul Lobau), sub comanda sa directă, pregătit pentru a susţine oricare dintre aripi. Primele confruntări majore au loc pe 16 iunie, la Ligny şi Quatre Bras, Wellington fiind nevoit să dea acestă din urmă bătălie pentru a evita ca aliatul său prusac să fie complet zdrobit de o eventuală venire a lui Ney^[16]. Cu toate acestea, nici una dintre bătălii nu este o victorie decisivă franceză. Armata anglo-aliată s-a putut retrage aproape intactă din faţa lui Ney la Quatre Bras iar prusacii au suferit pierderi uriaşe la Ligny dar nu au fost anihilaţi. Acest lucru s-a datorat în primul rând lipsei de comunicare dintre Împărat şi mareşalul Ney, cei doi dând ordine contradictorii generalului d'Erlon (mareşalul Ney era comandantul direct al contelui), astfel că acesta a făcut un du-te-vino între cele două câmpuri de bătălie, fără a participa la niciuna dintre confruntări. Roberts^[17] subliniază că ura dintre Maiorul General Soult şi Mareşalul Ney ar fi fost elementul decisiv cauzator al acestei fatale probleme de comunicare, pe care vechiul Maior General, Mareşalul Berthier nu ar fi permis-o niciodată. Dacă Drouet d'Erlon, cu cei 20 000 de oameni ai săi ar fi ajuns pe câmpul de bătălie de la Ligny, pentru a da lovitura finală prusacilor şi a le tăia retragerea, aceştia din urmă ar fi fost absolut zdrobiţi, nu doar învinşi şi nu ar mai fi putut să îi ofere vreun ajutor semnificativ lui Wellington două zile mai târziu, la Waterloo. De asemenea, dacă d'Erlon ar fi luptat la Quatre Bras, Wellington ar fi fost foarte probabil învins^[18]. După cum s-au întâmplat însă lucrurile, armata prusacă s-a putut retrage în relativă ordine, sub conducerea generalului von Gneisenau, cel care a preluat comanda de la Gebhard Leberecht von Blücher, care, căzut de pe cal, îşi pierduse cunoştinţa şi doar printr-un miracol nu fusese capturat de cavaleria inamică. Feldmareşalul fiind absent de la postul său de comandă, Gneisenau, deşi profund anglosceptic, a fost cel care a luat decizia de a se retrage pe o rută paralelă cu Wellington, în vederea realizării unei joncţiuni, ordin confirmat ulterior de Blücher. ^[19].

În ceea ce îl priveşte pe Napoleon, acesta face la momentul respectiv un bilanţ mai degrabă pozitiv: rezultatul bătăliei serveşte în fond planul său strategic pentru această campanie - acela de a împiedica joncţiunea între cele două armate ale Coaliţiei şi a le împinge cât mai departe una de cealaltă. În plus, Împăratul ştie că prusacii au suferit pierderi grele dar nu ştie exact în ce măsură aceştia mai pot continua lupta şi face greşala de a-i considera aproape învinşi^[20]. Împăratului nu îi rămâne decât să se îndrepte spre Bruxelles, fiind convins că Wellington va încerca să apere oraşul. Pentru a face acest lucru, Napoleon detaşează 33 000 de oameni şi 96 de piese de artilerie^[21] şi îi plasează sub comanda nou-numitului mareşal Grouchy. Acesta avea ca obiectiv urmărirea prusacilor, aflaţi în retragere, în direcţia Wavre-sur-Dyle, în timp ce restul armatei, sub comanda Împăratului, urma să se ocupe de anglo-aliaţi^[22].

De cealaltă parte, prusacii au fost în eroare din punct de vedere strategic în prima parte a campaniei iar acum se vedeau nevoiţi să ia o decizie extrem de importantă. Existau voci în cadrul Statului Major al armatei prusace care cereau retragerea spre Prusia şi abandonarea aliaţilor britanici. Acest punct de vedere nu a fost reţinut, hotărându-se regruparea în jurul localităţii Wavre şi apoi joncţiunea cu Wellington. Cât despre britanici şi aliaţii lor, situaţia era clară şi expusă pe scurt într-o scrisoare a lui Wellington către Blücher: ducele avea să se poziţioneze pe platoul Mont Saint-Jean, la sud de Bruxelles şi va încerca să îl reţină aici pe Napoleon. Generalul englez avertizează totuşi că, dacă nu va primi întăriri consistente, se va vedea nevoit să se retragă dar Blücher îl asigură: „Nu voi veni numai cu două Corpuri, ci cu întreaga mea armată^[23]". Conform lui Roberts^[24], întregul plan al lui Wellington de a rezista la Mont St. Jean se baza pe presupunerea că prusacii se vor putea ţine de cuvânt, astfel că, orice speculaţie despre ce s-ar fi întâmplat dacă Blücher nu ar fi promis să vină cu întăriri este absolut inutilă, deoarece cele două armate, prusacă şi anglo-aliată, formau o unitate indivizibilă în ceea ce priveşte planificarea campaniei.

În ziua de 18 iunie 1815, la două zile după Ligny şi Quatre Bras, s-a dat bătălia de la Waterloo, în cadrul căreia forţele franceze conduse de Napoleon au atacat forţele anglo-aliate ale lui Wellington. Ocupând excelenta poziţie defensivă oferită de platoul Mont Saint-Jean, Wellington îşi dispune grosul trupelor pe dreapta sa, pentru a evita ca poziţia sa să fie întoarsă prin dreapta, tăindu-i liniile de comunicaţie cu porturile de la Marea Mânecii. Centrul lui Wellington era de asemenea puternic, trupele fiind masate în spatele fermei La Haye Sainte, dar stânga sa era compusă din trupe de slabă calitate şi mai puţin numeroase, deoarece Ducele se aştepta ca pe aici să sosească prusacii.

De partea cealaltă, Napoleon nu avea decât o idee vagă despre dispozitivul anglo-aliat, disimulat în spatele crestei platoului Mont Saint-Jean, astfel că Împăratul îşi dispune trupele simetric, pentru a putea exploata orice eventualitate. Napoleon nu prevedea eventualitatea ca prusacii să poată veni în ajutorul Ducelui, crezând că Grouchy se va putea interpune pentru a-i întârzia.

Deoarece pe data de 17 plouase torenţial, Napoleon a trebuit să aştepte ca pământul să se usuce, pentru a-şi putea instala numeroasa artilerie. Acest lucru a făcut ca primul atac francez să nu fie început decât în jurul orei 11:30, când Corpul II al generalului conte Reille a atacat castelul de la Hougoumont, care însă reuşeşte să reziste. La miezul zilei, francezii adună o „Mare Baterie” care bombardează centrul anglo-aliat, atacat apoi cu succes de Corpul I francez. Aripa dreaptă a anglo-aliaţilor era pe punctul de a ceda, moment în care comandantul cavaleriei anglo-aliate, Uxbridge, lansează două brigăzi de cavalerie grea la atac, surprinzând două dintre cele patrul divizii ale Corpului I francez şi producându-le pierderi grele. Cavaleria grea britanică este la rândul ei respinsă cu pierderi grele dar intervenţia sa a salvat pentru moment armata anglo-aliată.

În jurul orei 15 timp ce francezii se pregăteau să lanseze un nou atac asupra centrului şi aripii drepte a anglo-aliaţilor, prusacii lui Bülow atacă flancul armatei franceze, ceea ce îl face pe Napoleon să suspende acţiunea contra anglo-aliaţilor. Împăratul îi ordonă Mareşalului Ney să captureze ferma La Haye Sainte, din centrul dispozitivului anglo-aliat, astfel că Mareşalul organizează o serie de şarje violente de cavalerie, insuficient susţinute însă de infanterie şi artilerie. Cum prusacii erau din ce în ce mai numeroşi, Napoleon este nevoit să trimită elemente din Garda Imperială pentru a-i întârzia. În cele din urmă, spre seară, Ney reuşeşte să captureze La Haye Sainte, moment critic pentru Wellington. Cu toate acestea, prezenţa prusacilor întârzie atacul decisiv francez asupra liniei anglo-aliate, astfel că Wellington are timp să îşi întărească centrul, primind în plus susţinerea unui Corp de armată suplimentar din partea prusacilor. În timp ce prusacii împingeau înapoi flancul drept francez, Napoleon organizează un ultim atac, trimiţându-i lui Ney o mare parte din infanteria Gărzii, cu o singură baterie de artilerie şi fără susţinerea cavaleriei. Atacul nu este coordonat foarte bine şi curând Garda, copleşită numeric şi decimată de artileria inamică, începe să dea înapoi, ceea ce produce un val de panică în linia franceză, care rupe rândurile. În aceste momente, Wellington ordonă atacul general, susţinut de cavaleria prusacă. Ultimele elemente din Garda Imperială franceză încearcă să protejeze retragerea, dar armata franceză, cuprinsă de panică, se dispersează în dezordine, împinsă înapoi de prusaci. Napoleon este înfrânt decisiv şi este nevoit să se întoarcă la Paris, unde abdică pe 22 iunie.

În timp ce Napoleon era învins decisiv pe platoul Mont Saint-Jean, mareşalul de Grouchy reuşise să localizeze un Corp de armată prusac, pe care l-a crezut a fi întreaga armată prusacă de 75 000 de oameni. Un episod celebru, confirmat de cei care au luat parte, se petrece în jurul orei 12, când bubuitul tunurilor "Marii Baterii", aflate la Mont Saint-Jean, la 25 de kilometri distanţă (15 mile), este auzit de soldaţii şi ofiţerii armatei comandate de Grouchy, aflaţi la Walhein^[25]. Pe rând, generalii Exelmans şi Gérard îi cer comandantului lor să înceteze urmărirea prusacilor, despre poziţia cărora nu au informaţii clare şi să "mărşăluiască spre sunetul tunului", aşa cum recomanda chiar strategia impusă de Napoleon. Grouchy este însă hotărât să îşi urmeze ordinele ad literam, adică "să mărşăluiască cu sabia în spatele prusacilor". Acest ordin presupunea totuşi existenţa unui contact vizual cu inamicul sau măcar informaţii clare despre localizarea acesuia iar marchizul de Grouchy nu se găsea în niciuna din aceste situaţii. Exelmans ar fi spus: „Împăratul e angajat corp la corp cu armata engleză, nu încape îndoială. Domnule Mareşal, trebuie să mărşăluim spre foc. Sunt un vechi soldat al armatei din Italia şi l-am auzit de o sută de ori pe generalul Bonaparte emiţând acest principiu. Dacă o luăm la stânga, vom fi într-o oră pe câmpul de bătaie”; Grouchy răspunde: „Cred că aveţi dreptate, dar dacă Blücher iese din Wavre şi mă prinde în flanc, voi fi vinovat că nu am ascultat ordinele care spun că trebuie să mărşăluiesc împotriva lui Blücher”. Intervine Gérard: „Ordinul pe care l-aţi primit e menit să fie aplicat pe câmpul de luptă. Blücher a câştigat deja o rundă asupra voastră; el era ieri la Wavre iar dumneavoastră la Gembloux şi cine mai ştie unde se află el acum? Dacă s-a reunit cu Wellington, îl vom regăsi pe câmpul de luptă, iar din acel moment ordinul dumneavoastră va fi executat punct cu punct. Dacă nu e acolo, sosirea dumneavoastră va decide soarta bătăliei^[26]". Dornic să îndeplinească ordinele Împăratului, Mareşalul marchiz nu vrea să audă şi ordonă ordonă înaintarea şi apoi atacul spre sfârşitul după-amiezii, la Wavre. Totuşi, mareşalul nu ştie că nu are în faţă decât 20 000 de oameni, adică Corpul generalului prusac Johann von Thielmann, ariegarda armatei prusace, ce avea misiunea să îl repereze şi reţină pe mareşalul francez.

Ceea ce se întâmplase a fost că mareşalul Grouchy s-a mişcat extrem de încet în urmărirea inamicului pe data de 17^[27] şi astfel, restul armatei prusace, generalii Pirch, Ziethen şi von Bülow au câştigat 14 ore de marş asupra sa, putându-şi aduce corpurile de armată, ce totalizau 50 000 de oameni, în ajutorul lui Wellington la Waterloo. Deci, Grouchy nu mai putea ajunge acolo unde ar fi trebuit să fie, adică între armata prusacă şi cea anglo-aliată. Astfel, Corpul lui Thielmann reuşeşte să îi reţină pe cei 33 000 de francezi la Wavre, în timp ce bătălia principală se dădea la circa 10 mile distanţă. Primind între timp rapoarte despre înfrângerea de la Waterloo şi realizând eroarea strategică pe care a comis-o, Grouchy îşi dă seama că nu mai poate face nimic aşa că învinge corpul prusac ce se afla în faţa sa şi apoi se retrage rapid şi în ordine spre Franţa^[28].

După dezastrul de la Waterloo, Mareşalul Grouchy a fost informat despre rezultatul bătăliei şi a primit ordin de la Împărat să organizeze imediat retragerea înspre Namur şi apoi spre Givet, pentru a evita să fie încercuit. Mareşalul organizează o retragere extrem de rapidă, nu înainte de a da o bătălie de arigardă la Namur, cu scopul de a da timp armatei să evacueze răniţii spre Franţa.

Pe măsură ce resturile „Armatei Nordului” se retrăgeau în Franţa, sub comanda lui Grouchy, armata prusacă a lui Blücher a înaintat rapid, invadând Franţa, urmată de armata lui Wellington şi de o armată austro-germană. Depăşiţi numeric, francezii au dat o serie de bătălii minore la La Suffel sau Vertus, dar până la urmă au fost nevoiţi să se replieze. Deoarece Împăratul Napoleon I abdicase pe 22 iunie, generalii francezi nu mai vedeau niciun sens în a mai continua operaţiunile şi astfel au angajat negocieri pentru semnarea unui armistiţiu. Cu toate acestea, Coaliţia a refuzat să semneze armistiţiul înainte de a ocupa Parisul, astfel că Mareşalul Davout, Ministrul francez de Război şi comandant de facto al trupelor franceze, a ordonat generalilor săi să apere capitala. Scopul era de a-i sili pe Aliaţi să semneze încetarea focului fără a ocupa capitala, demonstrând că armata franceză, care regrupa încă 100 000 de oameni cu 500 de tunuri, este încă o forţă redutabilă. După un succes minor la Rocquencourt, Vandamme este învins la Issy, astfel că, în faţa evidenţei înfrângerii, Davout cedează şi retrage toată armata franceză dincolo de Loara. Pe 7 iulie, prusacii au intrat în Paris, pregătind scena pentru revenirea lui Ludovic al XVIII-lea.

La sfârşitul lunii aprilie, pentru a bloca o ofensivă a Coaliţiei în sud-estul Franţei, Mareşalul Suchet primeşte comanda celui de-al VII-lea Corp de armată, numărând aproape 25 000 de oameni. Mareşalul reorganizează aceste trupe cu eficienţa sa obişnuită şi apoi invadează Savoia, la începutul lui iunie 1815, capturând Evian şi Saint-Jean de Maurienne, dar, aflând de înfrângerea de la Waterloo, Suchet este nevoit să se replieze. Sud-estul Franţei este invadat de o armată austro-italiană, care înaintează spre Lyon, unde se afla Corpul VII al lui Suchet. Depăşit numeric şi fără speranţa de a putea realiza ceva, Suchet încheie un armistiţiu avantajos pe 12 iulie 1815 şi îşi retrage trupele la Clermont-Ferrand, de unde ordonă ca armata să fie lăsată la vatră^[29].

Tratatul de la Paris, încheiat între Franţa şi Marile Puteri europene din cadrul Congresului de la Viena, încheia ostilităţile, prevăzând o serie de condiţii de îndeplinit: Franţa urma să revină la graniţele din 1790, îşi limita forţele militare la 150 000 de oameni şi urma să plătească o importantă despăgubire de război statelor Coaliţiei.

Format:Link FA