Danemarca: Diferență între versiuni

Format:Cutie ţări Danemarca (daneză Danmark) sau Regatul Danemarcei (Kongeriget Danmark) este din punct de vedere geografic cea mai mică şi cea mai sudică ţară a Europei de Nord, şi de asemenea cea mai veche. Aflată la nord de Germania (singurul vecin terestru), la sud-vest de Suedia, şi la sud de Norvegia, se află la 56°00′00″N 10°00′00″E ({{PAGENAME}}) / 56.00000°N 10.00000°E în Scandinavia aflată în Europa de Nord, dar nu în Peninsula Scandinavă. Danemarca se află la limita dintre Marea Baltică şi Marea Nordului, şi e formată dintr-o peninsulă numită Iutlanda (Jylland) legată de Germania de nord, insulele Funen (Fyn), Zealand (Sjælland), Bornholm (Bornholm) şi numeroase insule mai mici, cunoscute sub numele de Arhipelagul Danez.

Danemarca este o monarhie constituţională şi face parte din Uniunea Europeană. Groenlanda şi Insulele Faroe sunt teritorii daneze autonome.

Etimologia cuvântului Danemarca (daneză Danmark) este nesigură, existând puţine surse, iar experţii avînd două interpretări asupra numelui. Ambele susţin că terminaţia -mark înseamnă pădure virgină (teritoriu nelocuit).

Cuvântul pare a proveni din cuvântul german/francez Danemark, unul dintre marşurile organizate de Charlemagne în jurul anului 800 în partea sudică a insulei Iutlanda.

Cele mai vechi descoperiri arheologice din Danemarca datează din 130.000-110.000 î.Hr., în perioada interglaciară Eem^[1]. Oamenii au locuit pe teritoriul de azi al Danemarcei din aproximativ 12.500 î.Hr., şi există dovezi legate de practicarea agriculturii începând cu 3.900 î.Hr.^[2] Epoca de bronz a Nordului (1.800-600 î.Hr.) a fost marcată de movile funerare, care prezintă printre altele motivul carului solar.

Pe timpul epocii fierului pre-romane (500 î.Hr. - 1 d.Hr.), populaţiile native au început migraţia spre sud, deşi ^[2] primii danezi au ajuns în Danemarca de astăzi în perioada dintre epoca pre-romană şi epoca germanică a fierului^[3], adică în epoca romană a fierului (1-400 d.Hr.). Provinciile romane au menţinut rute comerciale şi relaţii cu triburile native ale Danemarcei, monezi romane găsindu-se pe teritoriul actual al ţării. Există dovezi ale unei puternici influenţe culturale celtice, printre care descoperirea cazanului de la Gundestrup.

Istoricii consideră că, înainte de sosirea precursorilor danezilor, care au venit din insulele daneze de est (Zealand) şi din Skåne, ei vorbind o formă veche a unei limbi nord germanice, mare parte din Iutlanda şi unele insule au fost colonizate de iuţi. Aceşti iuţi au fost mai târziu invitaţi în Britania de către regele Vortigern, ca să activeze ca mercenari, şi li se-au oferit teritoriile sud-estice ale insulei, printre care Kent şi Isle of Wight. Iuţii au fost asimilaţi mai târziu de invadatorii angli şi saxoni, strămoşii englezilor de astăzi. Populaţia rămasă în Iutlanda a fost asimilată de danezi, ea fiind slăbită de emigraţii.

Originile exacte ale naţiunii daneze s-au pierdut în negura timpurilor. Cu toate acestea, o scurtă menţionare a danilor^[4] în Originile şi faptele goţilor, carte scrisă de istoricul Iordanes în 551 d.Hr., este considerată de mulţi una din primele atestări ale danezilor^[5], aceştia fiind unul din grupurile etnice din care originează poporul danez de astăzi. Structurile defensive danevirke au fost construite în mai multe etape, începând cu secolul III^[6], şi eforturile considerabile depuse fac istoricii să creadă că exista pe atunci un rege danez^[6] . Noul alfabet runic a fost folosit în aceeaşi perioadă, iar Ribe, cel mai vechi oraş din Danemarca, a fost fondat în cca. 700 d.Hr.

Între secolele VIII şi XI, danezii erau cunoscuţi ca vikingi, la fel ca norvegienii, suedezii, şi goţii. Exploratori vikingi au descoperit şi colonizat Islanda în secolul al IX-lea, în timp ce călătoreau spre Insulele Feroe. După aceea au fost colonizate şi Groenlanda şi Vinland (probabil Newfoundland). Utilizându-şi abilitatea în construirea de corăbii, au atacat şi cucerit părţi din Franţa şi din Insulele Britanice. De asemenea, ei au excelat în comerţul practicat de-a lungul coastelor şi râurilor Europei, menţinând rute comerciale din Groenlanda în nord pâna la Constantinopol în sud (via râuri din Rusia de azi). Vikingii danezi au fost activi în special în Insulele Britanice şi în Europa de Vest, ei prădând, cucerind şi colonizând unele părţi ale Angliei, iar primele lor colonii includeau Danelaw, Irlanda şi Normandia.

La începutul secolului al VIII-lea, imperiul creştin al lui Carol cel Mare se extinsese până la frontiera de sud a danezilor, şi sursele francilor ne oferă primele dovezi istorice legate de danezi. Acestea menţionează un rege Godfred, care venise în Holsteinul de astăzi cu o flotă în anul 804, pentru a purta tratative diplomatice cu francii; în 808, acelaşi rege Godfred i-a atacat pe obotriţi, şi a cucerit oraşul Reric, a cărui populaţie a fost mutată la Hedeby. În 809, Godfred şi emisarii lui Carol cel Mare nu au reuşit să negocieze pacea, iar, anul următor, Godfred i-a atacat pe frizoni cu 200 de nave. Cele mai vechi din lucrările de apărare din sistemul Danevirke, de lângă Hedeby, datează cel puţin din vara lui 755, şi au fost amplificate considerabil în secolul X. Mărimea lor şi numărul de soldaţi necesari sugerează un conducător destul de puternic în acea regiune, ceea ce e confirmat de sursele francilor. În 815, împăratul Ludovic cel Pios a atacat Iutlanda, aparent ca să îl sprijine pe un pretendent la tron, poate Harald Klak, dar a fost învins de fiii lui Godfred. În acea perioadă, sfântul Oscar a mers la Hedeby şi a început creştinarea Scandinaviei.

Danezii au fost unificaţi şi creştinaţi în mod oficial în anul 965 d.Hr. de către Harald Blåtand, a cărui poveste este scrisă în pietrele de la Jelling. Nu se cunoaşte întinderea exactă a regatului danez al lui Harald, deşi se estimează că se întindea de la linia de apărare Danevirke, incluzând oraşul viking Hedeby, până în Iutlanda, insulele daneze şi sudul Suediei de astăzi; posibil că mai cuprindea Scania, Halland şi Blekinge. Mai mult, pietrele de la Jelling atestă că Harald „câştigase” şi Norvegia. Fiul lui Harald, Sweyn Forkbeard, a dus mai multe războaie de cucerire a Angliei, care au fost completate de fiul său, Cnut cel Mare, spre mijlocul secolului al XI-lea. Domnia lui Cnut cel Mare a reprezentat apogeul epocii vikingilor danezi. Imperiul nordic al lui Cnut includea Danemarca (1018), Norvegia (1018), Anglia (1035), şi avea o influenţă considerabilă asupra coastei nordice a Germaniei.

De la epoca vikingă până la sfârşitul secolului al XIII-lea, regatul Danemarcei a fost format din Iutlanda, la nord de râul Eider, şi din insulele Zealand, Funen, Bonholm, Skåne, Halland şi Blekinge. De la începutul secolului XIII, teritoriile dintre râul Eider şi râul Kongeåen au fost desprinse din regat, formând ducatele vasale Schleswig şi Holstein.

După sfârşitul secolului XI, Danemarca a parcurs o tranziţie de la mai multe căpetenii regionale (jarls), cu o instituţie monarhică lipsită de putere, la un ţinut care se apropia de sistemul feudal european, cu un rege puternic şi o nobilime influentă. Perioada aceasta a fost marcată de lupte interne şi de o poziţie geopolitică precară a ţinutului, acesta ajungând în sfera de influenţa germană. A fost de asemenea perioada în care s-au construit primele edificii mari din piatră (în special biserici), în care religia creştină a căpătat o importanţă considerabilă (au apărut şi ordine monahale), şi în care s-au scris primele opere cu caracter istoric, precum „Gesta Danorum” (Faptele danezilor). Influenţa politică şi religioasă germană a luat sfârşit la finalul secolului al XII-lea, pe timpul domniei regelui Valdemar cel Mare, şi a arhiepiscopului de Lund; s-au purtat atunci cu succes războaie împotriva Imperiului German.

S-a ajuns la un apogeu pe durata domniei lui Valdemar al II-lea, care a pus bazele unui „Imperiu la Marea Baltică” danez, care în 1221 şi-a extins controlul din Estonia la est până în Norvegia la nord. În acest timp, au fost stabilite mai multe coduri de legi „regionale”, printre care Codul Iutlandei din 1241, care includea anumite concepte moderne precum dreptul la proprietate, şi că „regele nu poate domni fără şi mai presus de lege”; „toţi oamenii sunt egali în faţa legii”. După moartea lui Valdemar al II-lea, în 1241, şi până la urcarea la tron al lui Valdemar al IV-lea, în 1340, imperiul a intrat într-un declin general, datorat luptelor interne şi supremaţiei Ligii Hanseatice. Competiţia dintre fiii lui Valdemar al II-lea a avut ca efect pe termen lung separarea sudului Iutlandei de imperiu, acele teritorii devenind ducate/comitate vasale, semi-independente.

Pe timpul domniei lui Valdemar al IV-lea şi a fiicei sale Margareta I, ţinutul a fost reînvigorat, şi, în urma Bătăliei de la Falköping, Margareta I a reuşit să îl pună pe fiul surorii sale, Eric de Pomerania, rege al Danemarcei, Norvegiei şi Suediei, prin Uniunea de la Kalmar din 1397. Mare parte din următorii 125 de ani de istorie a Scandinaviei sunt legaţi de această uniune, de mai multe ori Suedia încercând să se separe, dar fiind recucerită. Problema a fost rezolvată din motive pragmatice pe 17 iunie 1523, atunci când regele suedez Gustav Vasa a cucerit oraşul Stockholm. Danemarca şi Norvegia, însă, au rămas într-o uniune personală până la Congresul de la Viena din 1814.

Reforma protestantă a ajuns în Scandinavia în anii 1520. În duminica de Paşte din 1525, Hans Tausen, un călugăr din ordinul Ospitalierilor Sfântului Ioan, a proclamat necesitatea reformelor lui Martin Luther în cadrul Bisericii Catolice. Predica lui a fost începutul unor lupte care au durat zece ani, şi care aveau să schimbe definitiv Danemarca. Tausen a fost trimis la o mânăstire din Viborg, unde trebuia să rămână izolat şi departe de Copenhaga şi de curtea regală. Tausen pur şi simplu a ţinut predici vorbind pe fereastra camerei sale încuiate. La început, danezii de acolo erau curioşi să audă noile idei ale lui Tausen. La numai câteva săptămâni după aceea, noii săi adepţi l-au eliberat, şi o mânăstire a unui abate franciscan a fost deschisă cu forţa, pentru ca oamenii din Viborg să poată să audă cuvântul lui Dumnezeu sub un acoperiş. Ideile lui Luther au fost aşa de rapid acceptate, încât episcopul local şi alţi clerici din Viborg nu au putut face faţă. În multe biserici, slujba catolică se ţinea în paralel cu predicile luterane, şi apoi versiunea lui Tausen a învăţăturilor lui Luther s-a răspândit în alte părţi ale Iutlandei. Un an mai târziu, Tausen a fost numit capelanul personal al regelui Frederic I al Suediei. Frederic a încercat să găsească un echilibru între ideile vechi şi cele noi, insistând că ele sunt complementare; ideile lui Frederic, însă, au avut importanţă numai pe durata vieţii lui.

O mulţime s-a năpustit asupra Bisericii Fecioarei Maria din Copenhaga, în 1531, demolând statui, distrugând altare şi obiecte de artă, precum şi relicve adunate de-a lungul anilor de către vechea biserică. Incidente similare au avut loc în toată ţara, cu toate că schimbarea a fost de cele mai multe ori una paşnică. Majoritatea oamenilor de rând vedeau scăderea influenţei şi averilor Bisericii ca un lucru bun, dar influenţa lor proprie nu avea să dureze.

La moartea lui Frederic I, doi pretendenţi la tron, unul susţinut de protestantul Lũbeck, şi celălalt de nobili catolici, au provocat un război civil cunoscut drept „Vrajba contelui”. Masacrul împotriva armatei de ţărani a lui Skipper Clement, la Aalborg, a însemnat sfârşitul războiului, cu victoria celor care susţineau cauza protestantă. Mânăstiri de călugări şi maici, precum şi alte proprietăţi ale Bisericii Catolice au fost confiscate de nobilii locali şi de rege. Călugări, călugăriţe sau preoţi şi-au pierdut astfel mijloacele prin care îşi asigurau existenţa. Episcopii care au acceptat atunci să se căsătorească, şi să nu cauzeze probleme reformei, au primit foste pământuri ale Bisericii ca şi proprietăţi personale.

Influenţa catolică a durat cel mai mult în Viborg şi în nordul Iutlandei, unde schimbările au progresat lent, cu toate că reforma protestantă daneză începuse tocmai acolo.

În diferite momente, regele Danemarcei a controlat părţi din Anglia şi Irlanda, Norvegia, Suedia, Finlanda, Islanda, Franţa, în special Normandia şi Insulele Virgine, Tranquebar în India, Estonia şi ceea ce este astăzi Germania de nord. Scania, Blekinge şi Halland au făcut parte din Danemarca pentru aproape întreaga sa istorie timpurie, dar au fost cedate Suediei în 1658. Uniunea cu Norvegia a fost dizolvată în 1814, când Norvegia a intrat într-o nouă uniune cu Suedia (până în 1905).

Mişcarea liberală şi naţională daneză a căpătat avânt în anii 1830, şi, după Revoluţiile de la 1848 din Europa, Danemarca a devenit o monarhie constituţională, la 5 iunie 1849.

După al doilea război din Schleswig (în daneză: Slesvig), în 1864, Danemarca a fost forţată să cedeze Schleswig-Holstein Prusiei, înfrângere ce a marcat pentru totdeauna identitatea naţională daneză. Din acest moment, Danemarca a adoptat o politică de neutralitate, rămânând prin urmare neutră in timpul primului război mondial. În urma înfrângerii Germaniei, Danemarcei i s-a oferit de către puterile de la Versailles returnarea provinciilor Schleswig-Holstein. Temându-de de atitudinea revanşardă germană, Danemarca a refuzat Holstein şi a insistat asupra organizării unui plebiscit în ceea ce priveşte returnarea provinciei Schleswig. În 1920, în urma plebiscitului, Schleswigul de nord a reintrat în componenţa Danemarcei.

În ciuda continuei neutralităţi, Danemarca a fost invadată de Germania (Operaţiunea Weserübung), pe 9 aprilie, 1940. Deşi i s-a acordat iniţial autonomie (până în 1943 din cauza unei foarte active mişcări de rezistenţă), Danemarca a rămas ocupată militar de-a lungul întregului război. Danezii au avut o puternică simpatie pentru cauza aliată; 1900 de ofiţeri de poliţie danezi au fost arestaţi de către Gestapo şi trimişi, sub pază, pentru a fi deţinuţi la Buchenwald. După război, Danemarca a devenit unul dintre membrii fondatori ai NATO şi, în 1973, s-a alăturat Comunităţii Economice Europene (mai târziu, Uniunea Europeană).

Danemarca este constituită din peninsula Iutlanda (Jylland) şi 443 insule care au primit nume. Dintre acestea, 76 nu sunt locuite. Cele mai mari insule sunt Zealand (Sjælland) şi Funen (Fyn). Insula Bornholm se află mai la est de restul ţării, în Marea Baltică. Multe dintre insulele mai mari sunt legate prin poduri; Podul Oresund leagă Zealand de Suedia, Marele pod al centurii leagă Funen de Zealand, şi Micul pod al centurii leagă Iutlanda de Funen. Feriboturile fac legătura cu insulele mai mici.

Ţara este în cea mai mare parte plată, cu mici zone înalte, cel mai înalt punct natural fiind Møllehøj, la 170,86 de metri. Alte dealuri în aceaşi zonă, la sud-est de Århus sunt Yding Skovhøj cu 170,86 metri înălţime şi Ejer Bavnehøj cu 170,77 metri. Suprafaţa apelor interne este de 210 km² (Danemarca de Est), respectiv 490 km² (Danemarca de Vest).

Climatul este temperat, cu ierni blânde şi veri răcoroase. Iernile nu sunt deosebit de friguroase, având temperaturi medii în jur de 0,5 °C, iar verile sunt răcoroase, cu medii de 16 °C. Vântul suflă foarte des, fiind mai puternic pe timpul iernii şi mai slab vara. Danemarca are, în medie, 170 de zile ploioase pe an, cele mai puternice ploi apărând în lunile septembrie, octombrie şi noiembrie.^[7]

Oraşele principale sunt capitala Copenhaga (pe Zealand), Aarhus, Aalborg (în Iutlanda) şi Odense (pe Funen).

Danemarca este împărţită în 5 regiuni (daneză regioner, singular: region) şi 98 de comune. Regiunile au fost create în 1 ianuarie, 2007 ca şi parte a Reformei Municipale Daneze, pentru a înlocui organizarea tradiţională a ţării în 13 amtere şi 270 kommuner (echivalentul comunelor).

Insulele Feroe şi Groenlanda sunt, de asemenea, parte a Regatului Danemarcei, dar sunt regiuni autonome care se auto-guvernează.

Danemarca este cea mai veche monarhie din Europa. În 1849 a devenit o monarhie constituţională odată cu adoptarea unei noi constituţii. Monarhul este şeful formal al statului, un rol mai mult ceremonial, deoarece puterea executivă, exercitată de monarh, este exercitată prin cabinetul de miniştri, primul ministru fiind primul între egali (primus inter pares). Puterea legislativă este deţinută atât de monarh cât şi de Parlamentul danez, cunoscut sub numele de Folketinget, care este constituit din (nu mai mult de) 179 de membri. Puterea judecătorească este deţinută de Curtea daneză.

Alegerile pentru parlament trebuie să aibă loc la interval de maxim patru ani, dar primul ministru poate cere alegeri anticipate. Dacă parlamentul dă un vot de neîncredere primului ministru, întregul guvern demisionează. Ţara este deseori condusă de guverne minoritare.

În Danemarca este practicat votul universal şi în toate chestiunile, legea daneză consideră femeile egale bărbaţilor.

Pedeapsa cu moartea a fost abolită în Danemarca în 1930. A fost reintrodusă pentru scurt timp după al doilea război mondial, la presiunea publică. 46 de oameni au fost executaţi pentru crime de război, după care pedeapsa cu moartea nu a mai fost aplicată ani întregi. În cele din urmă în 1978 a fost din nou abolită. Este ilegală prin lege extrădarea unei persoane într-o ţară unde ar fi sub riscul pedepsei cu moartea.

Are o economie de piaţă modernă, ce cuprinde agricultură de înaltă performanţă, industrie pe scară largă şi redusă modernă, un sistem social bine pus la punct, un nivel de trai ridicat, o monedă naţională stabilă şi o dependenţă ridicată de comerţul extern. Danemarca este un exportator net de alimente şi energie şi are un excedent extern confortabil.

75% din muncitorii danezi fac parte dintr-un sindicat afiliat Confederaţiei daneze a sindicatelor. Relaţiile dintre sindicate şi angajatori sunt de cooperare: sindicatele joacă un rol important în managementul locului de muncă, şi sunt reprezentate în majoritatea consiliilor administrative ale companiilor. Regulile legate de orarul de muncă şi salarii sunt negociate între sindicate şi angajatori, cu o implicare minimă din partea guvernului.

Guvernul a reuşit să atingă şi chiar să depăşească criteriile economice pentru participarea la faza a treia (o monedă europeană comună) a Uniunii economice şi monetare a Uniunii Europene (EMU), Danemarca, într-un referendum în septembrie 2000, a confirmat decizia de a nu se alătura celorlalte 12 ţări membre ale UE care au adoptat euro. Chiar şi asa, moneda daneză rămâne legată de euro.

Danemarca s-a plasat de asemenea pe primul loc în topurile legate de mediul de afaceri electronic în ultimii doi ani.

În ultimele decade Danemarca a făcut investiţii enorme în construcţia de drumuri şi căi ferate care să lege Zealand de Malmö, Suedia (Podul Øresund), şi între Zealand şi Funen.

Principalul operator de transporturi pe calea ferată este Danske Statsbaner (Compania de Căi Ferate Daneze) pentru călători şi Railion pentru transporturi de marfă. Copenhaga are un sistem propriu de Metro.

Compania de transporturi naţionale daneze (împreună cu Norvegia şi Suedia) este Scandinavian Airlines System (SAS), iar Aeroportul din Copenhaga este cel mai mare din ţară.

Legătura cu Insulele Faroe se face cu feribotul.

Probabil cel mai faimos danez este de fapt un personaj literar englez: Hamlet, personajul piesei cu acelaşi nume de William Shakespeare, al cărui decor este castelul real Kronborg în Helsingør, la nord de Copenhaga. Un alt danez binecunoscut este Hans Christian Andersen, cunoscut în Danemarca drept H. C. Andersen, un autor cunoscut mai ales pentru poveştile sale pentru copii, precum Noile straie ale împăratului, Mica sirenă, şi Răţuşca cea urâtă.

Pe lista patrimoniului mondial UNESCO sunt înscrise următoarele obiective din Danemarca:

• Vestigiile istorice de la Jelling (1994)
• Catedrala din Roskilde (1995)
• Castelul Kronborg din Helsingør (2000)
• Fiordul glaciar de la Ilulissat (2004)

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Danemarca

• Listă de oraşe din Danemarca
• Groenlanda şi Insulele Feroe (teritorii dependente ale Danemarcei)
• Locuri din patrimoniul mondial UNESCO

• ro da Site dedicat Danemarcei
• Site-ul Monarhiei daneze

v • d • m Danemarca — Danezi — Limba daneză Apărare  • Așezări  • Capitala  • Climă  • Conducători  • Cultură  • Demografie  • Economie  • Educație  • Faună  • Floră  • Geografie  • Hidrografie  • Legi  • Istorie  • Orașe  • Politică  • Sănătate  • Sport  • Steag  • Stemă  • Subdiviziuni  • Turism  • Transport Cioturi  • Formate  • Imagini  • Portal

v • d • m Consiliul Nordic Membri Danemarca • Finlanda • Islanda • Norvegia • Suedia Membri asociați Insulele Åland • Insulele Feroe • Groenlanda

v • d • m Uniunea Europeană și țări candidate la extindere Țări membre Austria · Belgia · Bulgaria · Cehia · Cipru · Croația · Danemarca · Estonia · Finlanda · Franța · Germania · Grecia · Irlanda · Italia · Letonia · Lituania · Luxemburg · Malta · Polonia · Portugalia · România · Slovacia · Slovenia · Spania · Suedia · Țările de Jos · Ungaria Țări candidate Albania · Macedonia de Nord · Republica Moldova · Muntenegru · Serbia · Turcia · Ucraina Țări aplicante Bosnia și Herțegovina · Georgia

v • d • m Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) Istorie Tratatul Atlanticului de Nord · Summit · Operațuni · Extinderea Structură Consiliu · Sediul Central al Forțelor Aliate din Europa ·  · Centrul Aerian ·  · Centrul Terestru ·  · Centrul Maritim ·  · JFC Brunssum ·  · JFC Naples · Comandamentul Aliat de Transformare · Adunarea Parlamentară · Acord de standardizare Oameni Secretar General al NATO · Summit · Comandantul Suprem al Forțelor Aliate din Europa · Comandamentul Aliat pentru Transformare Membri Albania · Belgia · Bulgaria · Canada · Croația · Cehia · Danemarca · Estonia · Finlanda · Franța · Germania · Grecia · Ungaria · Islanda · Italia · Letonia · Lituania · Luxemburg · Macedonia de Nord · Muntenegru · Norvegia · Polonia · Portugalia · România · Slovacia · Slovenia · Spania · Turcia · Țările de Jos · Regatul Unit · Statele Unite Relațiile multilaterale  · Asociația Tratatului Atlanticului · Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic · Dialogul Mediteraneean · Inițiativa de cooperare din Istanbul · Parteneriatul pentru Pace Portal

v • d • m Țări independente sau recunoscute parțial și regiuni nesuverane în Europa Țări independente Albania · Andorra · Armenia1 · Austria · Azerbaidjan2 · Belarus · Belgia · Bosnia și Herțegovina · Bulgaria · Cehia · Cipru1 · Croația · Danemarca · Elveția · Estonia · Finlanda · Franța · Georgia2 · Germania · Grecia  · Irlanda · Islanda · Italia · Letonia · Liechtenstein · Lituania · Luxemburg · Macedonia de Nord · Malta · Republica Moldova · Monaco · Muntenegru · Norvegia · Polonia · Portugalia · Regatul Unit · România · Rusia3 · San Marino · Serbia · Slovacia · Slovenia · Spania · Suedia · Turcia3 · Țările de Jos · Ucraina · Ungaria · Vatican Republici, teritorii și regiuni recunoscute parțial Abhazia2 · Arțah2 · Ciprul de Nord1 · Kosovo · Osetia de Sud2 · Republica Moldovenească Nistreană Teritorii și regiuni nesuverane Danemarca Insulele Feroe · Groenlanda Finlanda Insulele Åland Grecia Muntele Athos Norvegia Svalbard Regatul Unit Akrotiri și Dhekelia1 · Gibraltar · Guernsey · Insula Man · Jersey 1 În întregime în Asia, dar din punct de vedere istoric este considerat european  · 2 Parțial sau în întregime în Asia, în funcție de definirea graniței  · 3 Stat transcontinental (preponderent asiatic) Țări după continent: Africa  · America de Nord  · America de Sud  · Asia  · Europa  · Oceania

Format:Legătură AF

Format:Legătură AF